EuroDIG 2013: Cine face bani din conținutul online? Cine ar trebui să plătească pentru conținut?

Articol preluat de pe blogul igf.ro

În contextul dezbaterilor internaționale referitoare la accesul la conținut online și protecția dreptului de autor, una dintre sesiunile plenare ale EuroDIG și-a propus să aducă în discuție următoarele întrebări: cine face bani din conținutul online? în ce condiții, stabilite de către cine? cine plătește pentru acest conținut?

Participanții la discuții au subliniat faptul că, dacă în  „era pre-digitală”, răspunsurile la acestea întrebări erau relativ simple și ușor de identificat, evoluția Internetului a condus la schimbări semnificative în ceea ce privește producerea, distribuirea și accesarea conținutului, fiind, astfel, mult mai dificil de stabilit cine profită de pe urma acestui conținut și cine ar trebui să plătească pentru accesarea lui. Schimbările tehnologice au creat „disfuncționalități” la nivelul modelelor de afaceri ale industriei de conținut, au generat o creștere considerabilă a cantității de conținut disponibil publicului și au creat noi posibilități pentru accesarea acestui conținut.

Atunci când dreptul de autor a fost introdus, scopul său a fost acela de a-i recompensa pe artiști, permițând, în același timp, accesul publicului la conținut și contribuind la progresul cultural și științific. Dar noile realități ale spațiului online au „copleșit” sistemul de drepturi de autor și au creat provocări care trebuie abordate în așa fel încât să se asigure luarea în considerare și protejarea intereselor tuturor părților vizate (producători de conținut, editori și consumatori).

În cadrul discuțiilor s-au conturat trei chestiuni principale referitoare la actualul sistem de drepturi de autor:

• posibilitatea de alegere: deși este necesar ca artiștii și creatorii să poată să obțină un câștig economic de pe urma distribuirii conținutului creat, trebuie luat în considerare faptul că unii dintre ei nu doresc neapărat să obțină bani din conținut, fiind astfel necesar un cadru care să le ofere posibilitatea de a-și exercita această alegere;
• accesul: în ce măsură sistemul de drepturi de autor permite accesul la conținut, în ce condiții, cu ce limitări și cu ce excepții?
• eficiența: în ce măsură un creator de conținut beneficiază de valoarea economică a creațiilor sale, luând în considerare, spre exemplu, complicata chestiune a organismelor de gestiune colectivă, precum și faptul că distribuirea remunerațiilor se realizează, adesea, în mod inegal?

S-a semnalat faptul că aceste provocări pot fi abordate prin sisteme alternative celui bazat pe dreptul de autor, unul dintre acesta fiind Creative Commons. Însă au existat și opinii divergente, care au considerat că prin astfel de soluții alternative nu se ia în considerare necesitatea protejării dreptului creatorilor de a avea la dispoziție modalități adecvate prin care să se auto-susțină din activitățile creatoare.

În acest context, întrebarea principală este dacă ar trebui să menținem modelul actual de protecție a drepturilor de autor sau să trecem la un alt model care să țină seama de provocările și oportunitățile oferite de Internet. Unii participanți au sugerat că o posibilă abordare adecvată ar consta în elaborarea, de către toate categoriile de actori implicați, a unor recomandări de bune practici în domeniul conținutului online, care să ia în considerare drepturile și interesele autorilor și consumatorilor și care să asigure corectitudine și echitabilitate de-a lungul lanțului de valori. Dacă vrem să identificăm soluții adecvate, avem nevoie de o abordare colaborativă și de participarea tuturor celor vizați.

Toate aceste dezbateri au ilustrat faptul că discuțiile actuale referitoare la dreptul de autor tind să se bazeze pe o abordare tradițională. Dar dacă nu conținutul în sine este problema, ci transmiterea și circulația acestui conținut? Gândim conținutul în termeni prea restrictivi? Dacă da, cum putem trece de acest stadiu?